Gabriel Liiceanu publică o nouă ediție a cărții Declarație de iubire, ediție de colecție, revăzută și adăugită

                În anul 2015 a apărut o nouă ediție a cărții Declarație de iubire a lui Gabriel Liiceanu. După cum ne spune autorul, cartea aduce modificări și amplificări în zona în care autorul descrie personaje reale, pe care le-a cunoscut personal și i-au influențat destinul. Paginile adăugate se referă la Mircea Ivănescu, N.Steinhardt, Petre Țuțea, Alexandru Dragomir. Autorul se confesează în legătură cu această nouă ediție a cărții Declarație de iubire că „recitind paginile acestei cărți, mi-am zis că sunt poate un constructor de socluri pentru gloria altora.” Dar și reciproca poate fi posibilă, acești oameni de cultură reali, personajele sale, i-au desăvârșit evoluția spirituală.

                În esență, cartea este o colecție de articole pe care autorul le-a scris pentru diferite evenimente festive sau ocazii conjuncturale. Este un exercițiu al sincerității și autenticității, autorul urcând treptele miracolului cunoașteri, la care nu o dată asociază o anecdotică savuroasă, în relația dintre elev și profesor, între discipol și maestru, discipolul depășindu-și adesea profesorul. De ce declarație de iubire?  Autorul ne răspunde că „fără acest zid de ființe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viață), noi nu am fi buni de nimic.” Ființele iubite de către Gabriel Liiceanu sunt Mihail Sebastian, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Petru Creția, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, N.Steinhardt, Petre Țuțea, Mircea Ivănescu, Horia Bernea, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Henri Wald, Walter Biemel, Dan Setlacec.

              Deosebit de important este faptul că și pentru cititor, lecturarea acestei cărți înseamnă un act de cunoaștere, undeva, în planuri elevate ale filozofiei culturii, cititorul degustând din ambrozia și nectarul zeilor.

Gabriel Liiceanu, Declarație de iubire, Editura Humanitas, 2015.

                                  Gabriel Liiceanu, intervuri cu Emil Cioran și Petre Țuțea 

CORNELIA ATANASIU a scris și publicat cartea ALB ȘI NEGRU, capodoperă HAIBUN, proză scurtă de origine japoneză, cu descrieri din natură, în care se interpun 1-2 HAIKU-uri la care se poate asocia HAIGA, adică un desen sau se poate asocia FOTOHAIKU, toate acționând prin complementaritate

            Cornelia Atanasiu a iubit din totdeauna florile. Atât de mult le-a iubit încât a devenit inginer horticultor luându-și și un doctorat în botanică. De când s-a născut, până a terminat liceul a locuit în orașul Târgoviște, fiind unul dintre sufletele spirituale ale acestui măreț oraș istoric.

          A publicat opt volume de versuri, unele în ediții bilingve sau trilingve, versurile sale au fost publicate în peste 40 de antologii din țară și străinătate. Este membru al Asociației Internaționale de Haiku, Japonia. În anul 2007, a publicat prima carte de poeme românești cu ideograme ce a fost prezentată la Festivalul Internațional de la Tokio. 

          Cartea intitulată ALB ȘI NEGRU a scriitoarei Cornelia Atanasiu este o capodoperă a prozei haibun și a poeziei haiku și o carte devenită rapid clasică pentru ceea ce înseamnă ca formă, literatura și arta în general de inspirație japoneză, perfect adaptată, ca fond, tradițiilor ancestrale românești. Această poezie ce se amplifică vizual prin asocierea desenului în alb-negru și a fotografiei, are accente eminesciene de metamorfozare a umanului în vegetal, în atemporal, în etern, cu gradații contrastante, între alb și negru, între ziuă și noapte, între viață și moarte. Vizualizăm ramuri negre sau zborul ciorilor proiectate peste zăpada albă dincolo de care stă ascunsă renașterea, ciclurile diurne și anuale, o cosmogonie ce se clădește simplu și în același timp sofisticat din tușele delicate, încrustate de penița spiritului în universul inefabil al autoarei.

Corneliu Leu este cel mai prolific scriitor român care marți, 9 iunie 2015, la 83 ani, ne-a părăsit, aprinzându-și o stea pe firmamentul culturii românești

            

Corneliu Leu s-a născut într-o familie de intelectuali în 1932 la Medgidia, tatăl fiind avocat iar mama medic. Este absolvent al Facultății de Pedagogie şi Psihologie a Universităţii din Bucureşti şi a Facultăţii de Ziaristică (1963-1964), facultate care pe vremea aceea își avea locul de desfășurare la Academia Șfefan Ghioghiu, școala unde erau pregătiți activiștii de vârf ai Partidului Comunist. Timp de 9 ani (1950-1958), în perioada celui mai crunt stalinism și comunism agresiv din România, a lucrat la Radiodifuziunea Română, atunci abia în formare, devenind unul dintre activiștii de bază ai Partidului Muncitoresc Român. De altfel, creațiile sale literare din acea perioadă propagă ideologia comunistă, în acea perioadă punându-se bazele curentului literar numit realismul socialist. Este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Scriitorilor, uniune care înlocuise Societatea Scriitorilor Români din perioada epocii capitaliste, noua uniune punându-se la dispoziția organelor de conducere comuniste  ( și de securitate, ca organ de poliție politică) care doreau să facă din scriitori niște propagandiști ai idealurilor comuniste. Realitatea este că cei care nu puteau fi integrați în Uniunea Scriitorilor din diferite motive ideologice sau erau excluși din Uniunea Scriitorilor, tot din motive ideologice, practic nu mai aveau acces la tipărirea  operelor lor literare în România.
      Primele sale proze, deși atașate ideologiei comuniste demonstrează un talent literar deosebit. Primul său roman, Ochiu-dracului (1956), poate fi citit și astăzi cu plăcerea unei satisfacții intelectuale și estetice.
          Ca și alți scriitori români din acea perioadă, s-a refugiat și în trecutul istoric, acolo unde ideologia comunistă nu avea ce căuta. Pentru mine, Corneliu Leu este scriitorul unui roman deosebit de valoros din punctul de vedere al artei literare, un roman pe care l-am citit de două ori, fiind romanul care m-a impresionat cel mai mult pe vremea când eram adolescent, roman care se numește Romanul unui caracter mare sau Plângerea lui Dracula (1977), roman pe care l-am primit chiar din mâna autorului, cu autograf, la un cenaclu literar unde venise să-ți prezinte cartea, sau cum s-ar zice astăzi, să și-o lanseze. O altă carte a scriitorului Corneliu Leu, Romanul unei zile mari (1979) dedicat actului istoric de la 23 august 1944, o proză scrisă ca un reportaj dar și cu multă duioșie, este prima carte care relevă cu onestitate complexitatea unei zile care avea să schimbe istoria României. Corneliu Leu a fost un scriitor extrem de prolific. Are probabil cele mai multe cărți scrise și publicate de către un scriitor român. Este rolul criticii literare și mai ales judecata nemiloasă a timpului să fixeze locul acestui scriitor în cultura literară românească. Talentul său literar, arta sa scriitoricească îl ridică deasupra ideologiilor și îl plasează, după părerea noastră, în sfera artei de înnobilată valoare, spre universalitate. Avem destule exemple în cultura umanității. Spre exemplu, poetul latin Publius Vergilius Maro, cunoscut în cultura română ca Virgiliu scria ode (ca de cultul personalității) împăratului Augustus, și cu toate astea Virgiliu a rămas Virgiliu, adică unul din marii poeți ai lumii. Pe vremea când scriitorul Corneliu Leu a fost directorul Casei de Film 4 a Centrului Național al Cinematografiei s-au produs unele dintre cele mai importante filme, unele, capodopere ale cinematografiei românești, neinfestate de ideologia comunistă, filme care au umplut sălile de cinema și la care se cumpăra, cum se spunea, un bilet în plus de pe stradă, pentru că biletele se epuizau de la prima oră a dimineții.

            Maestre Corneliu Leu, Dumnezeu să-ți călăuzească drumul printre stele, undeva pe firmamentul culturii, acolo unde vei străluci etern.

MIRCEA BĂDUȚ ne uimește cu o nouă carte denumită DONQUIJOTISME ANTROPOLEXICE

Mircea Băduț ne uimește cu o nouă carte denumită DONQUIJOTISME ANTROPOLEXICE, o carte de eseuri extrem de interesantă, plachete de studii filozofice, sociologice și psihologice, literare și chiar științifice, mai ales pe domeniul biologiei, dedicate acelor aspecte inefabile ale prezentului ce prefigurează viitorul, totul privit din unghiuri insolite, autorul demonstrând încă o dată că face parte din lumea extraordinară a scriitorilor de literatură științifico-fantastică. Acest tip de literatură are criterii estetice speciale și deosebite față de literatura obișnuită. După cum se știe, și suntem cu toții de acord, în artă există mai multe adevăruri artistice asupra unui element artistic în timp ce în știință nu poate exista decât un adevăr, unu și numai unu, asupra unui adevăr științific. Fiind și artă, deoarece este literatură, și știință pentru că face apel la elemente științifice, adevărul artistic ce țintește de fapt frumosul ca o categorie estetică, face o excepție, în cadrul literaturii științifico-fantastice și, evident, acesta, nu poate fi decât unul și numai unul.

         




  

  Cartea începe însă cu o povestire senzațională, intitulată Manoli, care nu este s.f. și desigur nu este eseu, o povestire care pune în evidență talentul ieșit din comun al autorului de a crea un text literar. Autorul este un prozator care gradează povestirea spre zone cu un dramatism din ce în ce mai mare, care posedă o artă rar întâlnită de a descrie stereoscopic mai multe personaje deodată, prezentându-le din mai multe unghiuri, creând spațialitate, un univers atât de real încât simți că poți să-l atingi cu mâinile. Povestirea este o bijuterie literară, am putea spune, fără să greșim, o capodoperă literară, o povestire cum rar a fost scrisă și așteptăm de la autor un roman, o proză de mai mare anvergură pentru că talent literar este cu carul la acest scriitor. Povestirea Manoli are și o parte a doua a ei, intitulată Mănăstirea Anei, la fel de bine scrisă. Cele două povestiri formează un tot unitar, deși au fost scrise la o diferență de un an una de alta


          
               Autorul ne relatează asupra modului cum a scris această povestire la adresa

                                    https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/


.          Eseurile propriu-zise ne vorbesc despre antropologie ca știință aflată la punctul unde se întâlnesc trei hotare, cel al psihologiei, sociologiei și biologiei, ca o matematică umană în care autorul, răsfirând un pumn de nisip este ispitit să-și imagineze că vântură tot deșertul, despre globalizare și dispariția publicațiilor periodice tipărite și superficialitatea cititului pe un ecran digital, despre superficialitatea generată de cantitatea prea mare de informații pe care omul modern trebuie să o asimileze, necesitatea bucolicelor enclave și renunțarea, măcar din când în când la gadget-uri, despre enclavele secrete, elitiste, care privilegiază minorități, despre puținătatea prieteniilor profunde, despre dezrădăcinare și diversitate, despre ispita adevărului absolut. Subiectele eseurilor pot fi extrem de sensibile, cum este cel despre sinucidere sau despre viața extraterestră privită prin opere literare s.f., despre reacțiile plantelor la muzica produsă de oameni. Și pentru că autorul este un cunoscut programator și autor de cărți despre domeniul cibernetic digital, ne sunt propuse modele cibernetice ale cercurilor de adevăr, despre adevărul comun, cu virtuțile și slăbiciunile lui, modelul interacțiunilor și teoria vectorilor lui, între rațional și extaz, despre gândirea cuantică și atomul simbol prin unificarea a două concepte, cuvânt și imagine, despre axiomele timpului, despre intraductibilitatea inefabilului

          Și toate acestea reprezintă o mică parte din bogăția de subiecte pe care autorul le supune discuției. Unii pot considera această carte o lectură agreabilă de vacanță, alții o carte oarecare de eseuri în care autorul și-a notat viitoarele subiecte pentru prozele sale, eventual s.f. 

          Noi susținem că este o carte care merită să o citiți pentru că aduce în discuție subiecte care ne interesează pe noi toți, extrem de incitante, subiecte pe care le tratează cu curaj și profunzime, în mod uneori șocant de original, dezvăluindu-ne planuri noi ale existenței noastre, planuri pe care poate le simțeam dar nu le obiectivam.

Mircea Băduț, DONQUIJOTISME ANTROPOLEXICE, Editura Europress, 2015