Tânăra generație nu a auzit de orașul
Călan aflat în inima Transilvaniei iar cei mai în vârstă abia dacă își mai aduc
aminte că pe vremea comunismului aici era unul dintre cele mai puternice centre
siderurgice ale României. Siderurgia în orașul Călan nu nu este însă o creație a
comunismului ci își are începuturile în anul 1860 când prima Societate de Mine
și Metalurgie din Brașov, deținută de familia Auschnit, a cumpărat aici un teren
pe care a ridicat uzina siderurgică ce va avea cel mai mare furnal din secolul al XIX –
lea din S-Estul Europei și a construit case pentru colonia muncitorească și chiar o
școală de ucenici. Aici aveau să muncească din greu dar primind salarii foarte
bune circa 4000 români, unguri și nemți, contribuind la dezvoltarea unei importante
industrii. Acum această zonă, a primei uzine, este un adevărat muzeu în aer
liber a începuturilor industriei siderurgice în România. De fapt și partea de
industrie siderurgică dezvoltată exploziv în timpul comunismului tinde și ea să
devină un muzeu. S-au păstrat numeroasele blocuri de locuințe incolore, inodore
și insipide, numite și cutii de chibrituri, construite începând cu anul 1960, care
au format orașul nou și care au oferit totuși confort populației. După 1998, statul
român, propietarul uzinei, i-a restructurat activitatea, împărțind-o în 12
societăți comerciale din care doar 2 s-au putut auto-finanța din propria
activitate, restul intrând în faliment. Din 1990 populația orașului a scăzut de
la circa 20 mii de locuitori la circa 13 mii, (producându-se chiar o criză a
forței de muncă), diferența fiind reprezentată de oameni care au plecat în alte
orașe ale țării (Deva, Hunedoara, Orăștie) sau în lume (Spania, Italia) pentru
un loc de muncă mai bine plătit. Consiliul Local a găsit soluția renașterii
activității industriale a orașului prin cumpărarea a peste 40 hectare de teren pe
care să-l ofere cu o chirie modică potențialilor investitori.
Orașul Călan are un patrimoniu
cultural, istoric, etnografic, turistic deosebit de interesant dar puțin
cunoscut. De aceea scriitoarea Mariana Eftimie Kabbout a editat și publicat în
anul 2015 primul volum dintr-o serie de patru, a lucrării Călanul în imagini. Clădiri și monumente
istorice, carte care s-a epuizat rapid, necesitând, desigur, o mărire a
tirajului. Atestat încă din neolitic, Orașul Călan a existat încă din
antichitate ca o așezare dacică rurală, dezvoltată în epoca de colonizare romană
și care avea un nume extrem de ciudat, a cărui semnificație ne scapă, Ydata, schimbat de către romani în Aquae (amintit și de Ptolemeu). Decebal venea de la
Sarmisegetusa Regia pentru a se trata la apele termale de aici. Locul acum este
ocupat de stațiunea Călan-Băi, aflată la 2 km de orașul Călan. În evul mediu
zona a aparținut cnezatului lui Glad apoi cnezatului lui Litovoi. La
Streisângeorgiu se găsește cea mai veche biserică românească, construită la
începutul secolului al XII-lea.
Astăzi în orașul Călan se manifestă o
complexă activitate cultural-artistică, desfășurată în principal la Casa de
Cultură a Sindicatelor și la cele 12 cămine culturale din comunele
aparținătoare administrativ acestui oraș. La sfârșitul lunii mai se desfășoară Zilele orașului Călan. În oraș există cinci biblioteci publice și apar reviste literare precum Cuib literar și
Algoritm literar. Doi dintre scriitorii orașului, Ion Barb și Daniel Lăcătuș, sunt nume cunoscute la nivel național.
Simion Corneliu Cozmescu este născut
în 25.08.1968. A publicat versuri în revistele Algoritm literar, Singur, Lada cu zestre. Ultima revistă este
editată de Asociația 1387 (1387 este anul primei atestări documetare a orașului), Simion
Cozmescu fiind membru al acestei prestigioase asociații. Este laureat al Concursului Internațional Visul (2013)
al Asociației Florema Orăștie și al Editurii Zip (2013), concurs de debut în
manuscris. Deburează în poezie în anul 2015 la editura Cenaclul de la Păltiniș cu volumul Poeme mai lungi decât numele tău. Volumul este însoțit de o excelentă prefață a poetei Ottilia Ardeleanu.
Versurile acestui volum ne-au uimit prin
prospețimea și forța lor. Ne-am întrebat chiar: unde ai stat până acum ascuns
poetule? Versurile sunt extrem de
penetrante, eliberatoare (lupii au plecat din inima mea) și
profund tragice (o fată moartă mă aștepta frumoasă), ca un diamant pe care
rotindu-l, de fiecare dată observi o altă fațetă din infinitele fațete. Doar o simplă balustradă ne separă de abis (poezia Azilul de noapte).
Sinestezia poate fi completă, ( o adolescentă cu o vioară/ la un
șevalet / înmoaie arcușul în note și desenele se succed/), obiectele care produc artă sunt
parte din natură (din pianină începe o ploaie/ ce bate pe un geam pe care mă uit - poezia Schiță pentru vioară și pianină), dar și parte a sufletului, loc de
refugiu al dragostei (Umbra norilor din tine își caută / popas în
sufletul meu – poezia Contrabandă). Multiple sfere spirituale, create
și recreate de fiecare dată altfel, ne aduc aminte de universul fellinian din
Amarcord (Strada aceasta se va risipi o dată cu ceața / abur al unor felinare
asmatice – Poezia Ceața), căci poetul așteaptă o auzire foșnetul pleoapei
tale (poezia Lectica). Iubita
poetului este prezentă, dar este o inseparabilă prelungire / a tuturor ființelor
care mi-au împărțit sufletul / de-a lungul vârstelor mele zadarnice (poezia
Braille). Poetul citește florile mirosindu-le rădăcinile (poezia
Scriu poeme mai lungi decât numele tău). Subtil, spiritul se poate
întoarce în cotidian (mă vedeam fochist aruncând
scoici/ în focul cazanelor vaporului ce ne va scufunda/ în traiul clasei de
mijloc).
Versurile pot avea un tragism devastator
cum rar s-a mai scris în literatura română sau cum nu s-a mai scris de la Moartea căprioarei a lui Labiș.
văduve incerte cu respirații
peste ceasloave mucegăite
proletari hăituiți duhnind a coșmaruri
și copiii care le sunt morminte pentru vise
toate sunt înghesuite în aceste tramvaie
lăsate de izbeliște
în panta amurgului
ce-a început nemilos de la răsărit.
(poezia
Tramvaiele marasmului)
câinii de frig au intrat în leșul cerbului
care acum
te urmează pe cărări
pe un lac o lebădă pare prinsă-n ghiață
îi auzi cântul descântul o săgetezi
febril s-o adaugi la trofeele nopții
te apropii și vezi o femeie mai albă
ca zăpada în care agonizează
îi ții îndurerat capul în palme
două frunze de nuc îi cad în ochi în ultima suflare
din pântecul săgetat curge sânge cald
zgomote sub ghiață ajung până la tine
mirat și plângând vânătorule mori înecat
tras de două brațe mai reci ca apa din care ies
însângerate
cerbul urlă chinuitor
(poezia Tolba)
Simion Cozmescu, PoemeMaiLungiDecâtNumeleTău, Editura Cenaclul de la Păltiniș, 2015, REVISTA DE LITERATURĂ ROMÂNĂ, ianuarie, 2016
Autorul acestui volum ne-a oferit dreptul de a publica integral acest volum de versuri de excepție în paginile revistei noastre.
Autorul acestui volum ne-a oferit dreptul de a publica integral acest volum de versuri de excepție în paginile revistei noastre.
Felicitări, Simioane! La mai multe, cel puţin la fel de bune!
RăspundețiȘtergereMulţumesc Violeta! Or să mai fie, de ce nu!
Ștergere