Dragoste
de Cernăuți
“Uneori soarta te poate proiecta
pe meleaguri, pe
care nici nu visai să le cunoşti
vreodată”.
Nicolae absolvise „Filozofia”, dar exact
în anul terminării studiilor, începu criza, o criză financiară şi economică
care afecta întreg mapamondul, prin şomaj, falimente, datorii şi tulburări
sociale. Războiul mondial sărăcise mult populaţia. Titraţii, spuma
intelectualităţii era cea mai puternic marcată. Dar situaţia cea mai tragică o
aveau proaspeţii absolvenţi de universităţi, care la terminarea studiilor îşi vedeau toate
visurile şi aspiraţiile spulberate. Pentru un post de portar se prezentau la
concurs un absolvent de medicină, unul de litere, un inginer şi un licenţiat în
drept. Dacă l-ar fi ascultat pe tatăl său, preot în sat, Nicolae ar fi avut mai
multe şanse. Dar atunci când a mers să se înscrie la facultate, şi-a luat
dosarul de la teologie, unde-l înscrisese părintele său şi l-a depus la
filozofie. Acesta era domeniul pe care dorea să-l studieze şi pe acesta l-a
urmat.
*
Pe stradă Nicolae se întâlni cu un
cunoscut.
- Mai avem o şansă! Am auzit că se fac
angajări în armată. Hai să încercăm şi noi! O ofertă mai bună nu avem! îi spuse
tânărul.
- Şi unde trebuie să mergem? întrebă
Nicolae.
- Ne întâlnim mâine la zece, în faţă la
Universitate. Să fii pregătit! îi spuse tânărul.
Nicolae se întoarse acasă rapid. Era
Ajunul Bobotezei. Involuntar, amintindu-şi de copilărie, începu să cânte
cântecele bisericeşti, pe care le ascultase din fragedă pruncie şi care i se păreau atât de
familiare. Nicolae avea şi o voce frumoasă. În curte, proprietăreasa începu
să-şi facă semnul crucii cu evlavie. Emil, medicinistul începu să râdă.
- Dar ce faci coană Matilda, de te
închini aşa cu foc?
- Păi e Bobotează şi vine părintele! Ce,
nu-l auzi? spuse femeia.
- Ha, ha, ha! râse cu foc Emil. E Nicu,
coană Matilda, este Nicu, colegul meu de cameră! continuă el conversaţia.
- Cum? Dar cântă aşa frumos! Ce voce are!
se miră Matilda.
- Nu ştii că tatăl său este preot? De
aceea ştie toate cântările bisericeşti la perfecţie! explică tânărul.
- Păi şi de ce nu s-a făcut şi el preot?
întrebă femeia.
- N-a vrut, n-a vrut coană Matilda!
răspunse tânărul. Fiecare cu vocaţia sa!
Cu constituţia sa sportivă şi structura
atletică, a doua zi, Nicolae a fost primit imediat în armată. Îşi rezolvase
astfel problema cu serviciul. Nu aşa cum îşi dorise, dar în condiţiile crizei
era singura rezolvare posibilă, pentru
el. În ceea ce priveşte filozofia, putea
să o studieze în continuare, în timpul liber. Şi când vor apărea condiţii mai
favorabile, va deveni profesor, aşa cum îşi dorise. Până atunci putea să
citească multe cărţi şi să scrie, cum era obişnuit încă de pe băncile şcolii.
Scrisese chiar o monografie originală a satului său, prima de acest fel, după
ce se documentă foarte serios. Aşezarea fusese întemeiată de pandurii lui Tudor
Vladimirescu când s-au retras, după înfrângerea suferită.
Literatura rămăsese în continuare
pasiunea lui Nicolae, mai ales că, din timpul facultăţii studiase singur toate
cărţile şi cursurile prietenului său cel mai bun, Liviu, student la litere. Toate studiile de critică
literară, de teoria literaturii, Nicolae le lecturase cu pasiune. Mergea chiar
la cursuri, la Universitate, cu Liviu, să audieze prelegerile deosebite, ţinute
de profesorii universitari.
Viaţa în armată nu era uşoară pentru un
om învăţat cu studiul. Dar firea sportivă a lui Nicolae, îl făcu să treacă
peste impedimente. În unitate, colegii aflară de pregătirea lui superioară.
Mulţi îl invidiau. Bârfele ajunseră chiar la urechile comandantului. Om cult,
Berezoianu, îl chemă urgent la el.
- Bratule, este adevărat că tu ai făcut
filozofia şi ştii şi greaca veche?
- Da, domnule colonel, răspunse Nicolae.
- După amiază, te prezinţi la mine acasă.
Eşti invitat la prânz! E ordin! spuse zâmbind Berezoianu.
Bratu veni timid la colonel acasă. După
prânzul copios, colonelul îl chemă în biroul său.
- Vreau să discutăm despre noile apariţii
editoriale! îi spuse acesta. Tu ce părere ai? Ce carte nou apărută, ţi s-a
părut mai interesantă?
Şi dezbătură apoi, ore întregi, teme din
literatură, artă, filozofie.
- Mi-a făcut deosebită plăcere să
conversez cu tine! La revedere! îi spuse la plecare, lui Nicolae, colonelul.
Dar nu uita! Aici, eşti domnul Bratu, filozoful, la unitate eşti Bratu
soldatul!
În vară, Nicolae ajunse cu
batalionul în Cernăuţi. Oraşul era de o
frumuseţe stranie, situat pe frumoasele coline ale Carpaţilor, pe malul râului
Prut. I se spunea „mica Viena”, o denumire meritată pe deplin. Cu o istorie şi
o poveste fascinantă, fermecătorul oraş era capitala Bucovinei şi reprezenta
unul dintre cele mai importante centre urbane din România. Cernăuţiul a
înflorit sub habsburgi şi a crescut de la un mic oraş de provincie într-un
centru plin de viaţă şi diversificat etnic prin comerţ, meşteşuguri, cultură şi
educaţie. Cu un trecut şi tradiţii comune, arhitecţii austrieci şi cehi, au
transformat Cernăuţiul într-un oraş modern.
Nicolae a fost imediat fermecat de oraş,
care era un loc modern, plin de fumuseţi naturale şi cu o arhitectură
interesantă, cu multe monumente fascinante, sculpturi atrăgătoare, parcuri
verzi şi pieţe primitoare. În Cernăuţi întâlneai toate stilurile arhitectonice
care au existat în ultimele secole în Europa. Ca veşnic iubitor de artă şi
frumos, Nicolae adora să parcurgă pe jos străzile întortocheate ale
Cernăuţiului, să observe stilurile, de la empiricul din perioada împăratului
Napoleon, la liniile melodioase ale barocului clasic. Admira clădirile în stil
neobrâncovenesc - o continuare a modernismului austriac - ca biserica Sfântul
Nicolae, lăcaş în a cărui compoziţie ornamentală, acest stil se împletea
armonios cu unele elemente din Renaissance-ul italian şi cu procedee specifice
româneşti. Clădirile în stil brâncovenesc şi neoromânesc le-a recunoscut uşor
după frumuseţea şi ornamentele care aminteau de podoabele portului popular
românesc, de straiele ţăranilor din satul său dar şi după coroanele masive şi
semirotunde, care le uneau. Clădirea impunătoare a Primăriei a fost construită în Piaţa Centrală a Cernăuţiului
în 1847, în stilul clasicismului târziu. Din Piaţă, de-a lungul străzii Română,
la o mică distanţă, Nicolae văzu clădirea bisericii greco-catolice, construite
în 1821 în stil empiric. Cele mai noi construcţii erau cele realizate după
războiul mondial ce se încheiase, de către firmele franceze, în stilul art
deco.
Nicolae era încântat de minunăţiile
Cernăuţiului, care nu puteau fi admirate nicăieri în altă parte a Europei. În
faţa sa defilau peste o sută de zei şi zeiţe greco-romane sub formă de basoreliefuri, sculpturi bombate, mozaicuri
etc. Şi tot atâţia lei, păsări, şerpi. Constată că, centrul vechi al
Bucureştiului era doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor
arhitectonice din Cernăuţi, adevărate amprente ale istoriei fabuloase, chiar
dinainte de secolul de dominaţie habsburgică, cel mai marcant pentru el.
Nicolae citise că prima atestare documentară a aşezării, a reprezentat-o un
hrisov emis de Alexandru cel Bun.
Prima clădire din Cernăuţi, pe care a
dorit să o vadă Nicolae a fost Universitatea „Regele Carol l din Cernăuţi”.
Construcţia era o bijuterie construită în a doua jumătate a secolului al
XlX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale oraşului. La înfiinţarea sa,
în 1875 se numea „Universitatea Franz Josef" şi era o instituţie de
învăţământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Nicolae ştia din
cărţi că parlamentul austriac a aprobat în 1872 înfiinţarea Universităţii Maghiare
din Cluj, iar la 20 martie 1875 a hotărât înfiinţarea unei Universităţi Germane
în capitala Bucovinei. Scopul înfiinţării acestei instituţii superioare de
învăţământ la Cernăuţi era în primul rând de propagare a limbii, culturii şi
ştiinţei germane în această parte a imperiului.
Bărbatul observă că, ori de câte ori
întorcea privirea, străzile Cernăuţiului dezvăluiau cele mai neaşteptate
detalii arhitecturale. Fosta Mitropolie Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei se
distingea însă printre clădirile istorice cu caracter religios din Cernăuţi
precum biserica catolică, biserica Iezuiţilor, biserica greco-catolică,
biserica protestantă sau templul şi sinagoga. În Cernăuţi, oraş cosmopolit, al unui amalgam de
culturi şi religii, în care locuitorii
învăţaseră singuri cum să
convieţuiască paşnic şi să se respecte reciproc, toleranţa era nu numai
un simplu cuvânt. Românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainenii, armenii şi
alte minorităţi convieţuiau împreună paşnic. într-o atmosferă spiritual,
antrenantă şi efervescentă. Nu existau idei preconcepute, ură de etnie sau
religie între locuitorii săi.
Mitropolia, - asemănătoare unui castel,
datorită porţilor cu ziduri înalte de trei metri şi a clădirilor sale din
cărămidă, cu pinioane în trepte şi merloane – era bijuteria arhitectonică a
oraşului. Ansamblul este format din trei corpuri, o curte oficială şi un parc
de cinci hectare, cu specii rare de arbori, dealuri artificiale, heleştee cu
fântâni, statui şi grotă, fiind înconjurat de un zid înalt de trei metri. În
centru era situată reşedinţa Mitropolitului, cu capela Sfântu Ioan al Sucevei.
În stânga era Seminarul cu Biserica Sinodală, iar în partea dreaptă clădirea cu
turn, care adăpostea o Şcoală de pictură de icoane şi una de diaconi, un muzeu,
fiind şi casă de oaspeţi.
În prima seară, Nicolae a mers cu câţiva
colegi la film. Clădirea cinematografului „Cernăuţi” a fost construită în 1877
în stil mauritan, înainte fiind sinagoga principală a oraşului. A doua zi, Nicolae ieşi cu Mircea, un coleg, la
„Vienna Caffé”.
- Hai şi noi la bal! Aici se organizează
sâmbăta baluri! îi propuse Mircea.
Sâmbătă seara, în localul de lângă
unitate avea loc un bal luxos. Familiile de vază, veneau cu fiicele, să le
găsească aici alesul, să le căsătorească. Nicolae intră şi privi mulţimea
elegantă, în agitaţie continuă. Deodată, într-un colţ, zări o tânără blondă, cu
ochii albaştrii-verzui, mignonă şi suavă. Era ca un înger printre celelalte
persoane din jurul său. Discuta cu o femeie tânără, mai înaltă şi brunetă, la
fel de frumoasă şi cu aceeaşi ochi fascinanţi. Se îndreptă spre ele şi o invită pe blonduţă la vals.
- Îmi acordaţi acest vals? întrebă
Nicolae, înclinându-şi politicos capul.
- Ich bin schön, ich bin gebildet, ich
bin wunderbar! sări în sus tânăra brunetă, accentuând puternic cuvântul „ich”.
De ce nu vreţi să dansaţi cu mine? Eu nu am acum partener de dans!
- Mie-mi place domnişoara, spuse Nicolae
hotărât, în timp ce întinse mâna să o prindă de degete, pentru a conduce spre
ringul de dans pe tânăra fermecătoare. Cum vă numiţi domnişoară? Eu sunt Nicolae, absolvent de
filozofie şi fiu de preot. Acum sunt în armată. Dar în viitor voi fi profesor,
ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.
- Elisa, spuse cu glas suav fata.
-
Şi tânăra de lângă dumneavoastră? întrebă Nicolae curios. De ce a reacţionat
aşa?
- Este Helga, sora mai mare. Este foarte
frumoasă şi mândră, toţi bărbaţii îi fac curte. Se aşteaptă ca oricine să o
placă! răspunse Elisa.
- Dar dumneavoastră sunteţi mult mai
fină, mai delicată, mai suavă... continuă Nicolae .
- Aceasta este părerea dumneavoastră...
spuse încetişor Elisa
- Numai cu sora aţi venit? întrebă
bărbatul.
- Sunt aici cu mama, tata şi cei trei
fraţi ai mei Arthur, Alwin şi Anton.
- Cunoaşteţi mai multe limbi, nu-i aşa?
Am văzut că vorbiţi cu sora în limba germană. Eu am învăţat la liceu franceza,
germana, italiana, spaniola, greaca veche şi latina! spuse Nicolae.
- Vorbesc foarte bine limba română, deoarece
am făcut şcoala primară în această limbă, fiind limba naţională şi limba
germană, eu fiind de această etnie. La şcoala catolică vorbeam în germană, dar
am învăţat şi limba franceză, ca limbă străină. Când eram însă copii, eram toţi
de etnii diferite şi ne jucam împreună întotdeauna. Astfel, am învăţat cu toţii
să conversăm şi în rusă, şi în poloneză, şi în ucraineană şi chiar şi în idiş.
Aşa ne înţelegeam mult mai bine între noi, dar şi cu părinţii tuturor. Ne
folosea acest lucru şi când mergeam la prăvălia evreilor, căci ne puteam adresa
în limba lor, şi la frizeria ucraineanului, la cinematograful rusului, căci
acela este mai aproape de noi sau la poştă unde funcţionara era o poloneză.
Cernăuţiul este un spaţiu internaţional din acest punct de vedere. Am învăţat
să ne respectăm unii altora limba, etnia, dar şi religia. Să ne respectăm şi să
ne iubim! explică tânăra.
Dansul se termină şi Nicolae o conduse pe
Elisa la loc.
- Tată, el este Nicolae, activează în
armată şi este licenţiat în filozofie! spuse Elisa.
- Aaaa, în armată! Mă numesc Heinrich
Hensel, se recomandă bărbatul. Ea este soţia mea, Gertrude. Şi eu am fost
ofiţer, la Curtea împăratului din Viena. Când am ieşit la pensie, m-am retras
aici, în Cernăuţi. M-am căsătorit şi acum am o mică afacere, o fabrică de
alcool medicinal.
Nicolae observă că doamna Gertrude era
mult mai tânără decât domnul Hensel.
- Fratele meu a rămas însă la Viena. Şi
fiul său, nepotul meu este acolo un avocat renumit, continuă domnul Hensel.
Dar, cu criza aceasta, completă Gertrude... nepoţii mei, Peter şi Johannis au
plecat peste ocean, tocmai în Canada...
- Îmi permiteţi să vă mai vizitez fiica?
întrebă Nicolae.
- Desigur! acceptă bătrânul domn.
- Acesta este Mihai! spuse Helga venind
rapid spre grup. Ne invită la susţinerea licenţei sorei lui, Anastasia, la
universitate. Veniţi şi dumneavoastră, domnule Bratu? întrebă Helga pe Nicolae.
- Desigur! Chiar îmi face plăcere!
răspunse bărbatul.
A doua zi, Nicolae luă toţi banii de
soldă şi se opri la florăria din centrul Cernăuţiului. Intră şi spuse băiatului
care vindea florile:
- Doresc să comand trandafiri roşii!
- Câţi doriţi? întrebă tânărul vânzător.
- De toţi banii aceştia! şi Nicolae
întinse banii de soldă. Vă rog să-i trimiteţi la următoarea adresă: Wagnergasse
nr. 13, domnişoarei Elisa Hensel, împreună cu acest plic.
Vânzătorul a trimis urgent pe băiatul
care trimitea florile, la adresa menţionată. Acesta ajunse în zece minute cu
trandafirii în faţa casei, o clădire impunătoare, cu etaj şi bătu la uşă. Apăru
imediat Gertrude, mama Elisei. Am primit comandă, să aduc aceste flori la
adresa dumneavoastră! spuse băiatul. Şi începu să descarce din trăsură, buchete
imense de trandafiri roşii.
- Unde îi duc? întrebă el.
- În sufragerie! spuse uimită femeia.
În câteva minute, camera era acoperită de
trandafiri superbi, roşii.
- Oare cine mi i-o fi trimis? întrebă
încântată Helga şi se repezi cu nerăbdare spre plicul ce însoţea trandafirii.
Pe plic scria cu litere caligrafiate ordonat: „Frumoasei şi gingaşei domnişoare Elisa, de la Nicolae”. Helga
înşfăcă cu putere hârtia şi privi încremenită grupurile de versuri ce o
acopereau.
- Cum, pentru Elisa sunt? Nu sunt pentru
mine? Eu sunt mai frumoasă, eu trebuia să primesc florile! Şi ţi-a scris
şi-o poezie! Mie nu mi-a scris nimeni
niciodată vreo poezie! spuse tânăra mânioasă.
- Lasă Helga, nu te supăra, o să primeşti
şi tu trandafiri! o consolă blând Elisa.
- Tu ce te bagi! N-am nevoie de
consolările tale. Nimeni nu-i ca mine! spuse Helga din ce în ce mai nervoasă şi
izbucni în hohote de plâns.
Din ziua aceea, Elisa a primit în fiecare
zi câte o floare de la Nicolae. A doua zi, Nicolae veni în vizită la familia
Hensel. Casa familiei, cu etaj, era mărginită de case elegante cu două şi trei
etaje, pe o romantică stradă pietruită. Era cunoscută a fi un loc popular
pentru procesiuni de nuntă. Era prânzul şi familia îl invită la masă.
- Rămâneţi la noi la masă, domnule Bratu!
spuse Gertrude politicoasă.
În sufrageria imensă, cu mobilă de lemn
sculptată, o masă lungă trona în mijlocul încăperii. În faţă era un tablou mare, cu o pictură ce
reprezenta o pereche - un ofiţer cu poziţie şi costum impozante, cu o sabie
lungă şi strălucitoare şi o doamnă elegantă cu o pălărie enormă şi umbreluţă.
Era domnul Heinrich şi doamna Gertrude, când erau mai tineri.
Gertrude pregătise feluri variate – supă
de pui, friptură de porc cu cartofi prăjiţi şi salată de roşii şi castraveţi
iar ca desert, un tort imens de ciocolată, cu flori din frişcă, dispuse pe
partea sa superioară.
- Facem cumpărăturile la
„Elizabethplatz'', bazarul alimentar din apropierea Pieţii Teatrului, spuse
Gertrude. A fost numit aşa în onoarea împărătesei austriece Elisabeta, completă
ea, considerând că este nevoie de astfel de lămuriri.
- Şi ce gânduri de viitor aveţi? îl
întrebă Heinreich pe Nicolae.
- Îmi doresc să fiu profesor de
filozofie. Aceasta este vocaţia mea! Criza mi-a încurcat puţin planurile, dar
sunt tânăr şi o să-mi ating ţelul. Acum însă, aş dori să mă căsătoresc... aş
dori să mă însor cu Elisa, spuse timid tânărul.
Se făcu linişte. Părinţii doreau şi ei ca
fata lor să se mărite, dar acum, în faţa cererii, erau luaţi prin surprindere.
În această perioadă, cu criza, erau şi ei în impas. De curând, guvernul Iorga
tăiase şi pensiile, lucru care îi afectase puternic. Afacerea cu alcoolul
medicinal se dusese de râpă şi pensiile
ajunseseră singurul venit curent. Care acum nu mai era...
- Dar Elisa este foarte tânără. De abia a
ieşit de la Şcoala Catolică de Maici.
În Cernăuţi, fetele de familie urmau
această şcoală, să înveţe să se pregătească pentru căsătorie – învăţau limbi
străine, să converseze, să cânte, să brodeze, să coasă, să gătească...
- Trebuie să aibă dotă pentru a se
căsători cu un ofiţer! spuse Gertrude. Noi avem o casă cu grădină cumpărată
lângă Cernăuţi. Aceea i-o vom da ca dotă!
- Îmi permite-ţi să o invit pe Elisa, la
o plimbare prin parc? O voi aduce-o înapoi într-o oră, se adresă Nicolae către
părinţii fetei.
- Desigur, răspunse Gertrude.
Parcul era aproape de casa Elisei. Un
parc fascinant, pictat în nuanţe de verde, rod al vegetaţiei abundente şi alb
pur, al băncilor, coşurilor de gunoi, al
construcţiilor şi anexelor, vopsite toate într-un alb imaculat. Iar
Nicolae cu costumul său de militar şi Elisa cu rochia sa de culoarea ghioceilor
de primăvară se sincronizau perfect cu cadrul.
Tinerii se aşezară pe o bancă, sub un
salcâm încovoiat, cu o coroană expandată de frunze, ca o imensă umbrelă de
soare. În faţa lor, trona un copac maiestuos, cu formaţiuni lemnoase ciudate,
ca nişte trompe de elefant. Când era privit, copacul parcă avea ceva magnific
în el. Părea că transferă şi admiratorilor săi, o părticică din măreţia
sa. Ieşea în evidenţă printre nişte tuie înalte şi bătrâne, cu tulpina cheală
pe aproape un metru, smotocite de vreme, cu crengile lungi lăsate în jos, ca
nişte sălcii, care tind să se usuce dar care emană totuşi un farmec aparte. În
dreapta, un rând de salcâmi tineri, abia crescuţi, stăteau aliniaţi ca soldaţii
în pluton.
Ciripitul drăgălaş al păsărelelor,
presărat din când în când cu triluri melodioase avea un farmec aparte. Din
depărtare se auzi cântecul suav al unui cuc. Dar magnetismul miraculos al
parcului se datora tufelor de trandafiri de la roşul purpuriu al sângelui şi
dragostei, la albul curat al nevinovăţiei şi sincerităţii. Nicolae rupse un
trandafir roşu şi-i prinse Elisei în păr. Frunzele copacilor fremătară ordonat
sub mângâierea blândă a vântului. Nicolae avu senzaţia că parcul se
transformase într-un tărâm magic, al cuplului primordial.
Amândoi nu scoteau nicio vorbă. Deşi de
obicei erau firi sociabile, Nicolae şi Elisa, nu erau prea vorbăreţi de fel.
Vorbeau numai cât era necesar şi atunci când trebuia. Dar parcă tocmai limbajul
misterios al tăcerii îi unea acum cel mai mult. Le unea sufletele, le unea
inimile, pentru totdeauna. În faţa lor, se contura imaginea a doi corcoduşi
filiformi împletiţi în mod miraculos sub forma unei porţi de trecere. Alături,
unul curbat, cu o corolă abundentă, îi străjuia...
La întoarcerea spre casă trecură pe lângă
teatru. Teatrul din Cernăuţi era o clădire impresionantă, realizată sub
influenţa Şcolii de Arhitectură de la Viena.
- Mergem sâmbătă la un spectacol? întrebă
Nicolae, iubitor de cultură, ca-ntotdeauna, bucuros să vadă un nou spectacol,
dar în acelaşi timp şi într-o companie plăcută.
Ajunseră curând în Piaţa Centrală. În
mijlocul ei, trona nestingherit
Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuţi în prezenţa familiei
regale.
*
Nunta avu loc rapid, fără prea multe
pregătiri. De fapt Nicolae nu a fost niciodată sclavul formalităţilor. Nici
Elisa nu era cu fumuri, ca sora sa Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul
cel mai important. Tot acest spectacol de faţadă nu avea nicio valoare pentru
ei. Erau valoroase doar sentimentele...
Rămaseră în Cernăuţi, la părinţii Elisei.
În casa cu grădină, pe care o primise Elisa ca dotă, nu reuşiră să locuiască. O
vizitau numai din când în când. Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat
stresului afacerilor din timpul crizei. Nicolae era omul studiului, al cărţii.
Cariera militară nu era pentru el, dar o executa totuşi fără a i se părea o
corvoadă, pentru că era o persoană sportivă, rezistentă la efort fizic. Elisa
rămase însărcinată imediat şi după nouă luni de căsătorie dădu naştere unui
băieţel frumos foc, Mircea, dar care se îmbolnăvi rapid încă din primele zile
de viaţă şi muri. După un an, născu din nou, prematur, o fetiţă, plăpândă şi
sensibilă, care semăna foarte bine cu Nicolae.
Elisa era foarte pricepută la treburile
casnice. Avea o inteligenţă practică ieşită din comun. Învăţa repede orice
presupunea îndemânare. Dacă vedea un om reparând ceva, imediat putea să facă şi
ea acest lucru. În acest mod, tot ce se strica în casă era remediat fără
probleme – instalaţiile electrice, aparatele. Îi plăcea să gătească, să lucreze
câte ceva şi să cânte, mai ales melodia „Cernăuţi, schöne Stadt”. Asculta
sfaturile primite şi învăţa orice era util, de la oricine...
- Dacă te speli pe dinţi în fiecare zi,
îţi vei păstra dantura intactă! Bunica mea a murit cu toţi dinţii în gură,
pentru că se spăla cu sare zilnic, spunea ea fetei sale.
*
Într-o zi de sfârşit de iunie al anului
1940, Nicolae era cu plutonul chiar pe malul Prutului, când a început să se
tragă focuri asupra lor. Au fost luaţi pe nepregătite. Fiecare fugea încotro
vedea cu ochii. Nu se mai vedea nimic! Numai gloanţe, praf, ţipete disperate...
Când se termină totul, Nicolae era într-o văgăună - ca o peşteră, săpată
miraculos în lut, de natură, în malul Prutului - lângă un civil, un cioban din
sat.
- Doamne, dar cum aţi scăpat! Aţi trecut
apa pe bârna asta, pe care nu poate un om, să o treacă în mod normal! V-am
văzut de când au început să tragă şi nu mi-a venit să cred ochilor. Aţi
parcurs-o în viteză, de parcă aţi fi zburat deasupra apei. Uite ce face frica
din om! exclamă ciobanul.
Nicolae privi bârna şi se gândi că,
într-adevăr, acum, nu ar putea să meargă pe ea. Doar un echilibrist de la circ,
după multe exerciţii, ar fi putut executat aşa ceva! În plutonul lui era mare
prăpăd. Toţi erau însă mulţumiţi că scăpaseră cu viaţă. Văzuseră moartea cu
ochii. Doar câţiva erau răniţi. Comandantul îi anunţă imediat:
- S-a semnat pactul
Molotov-Ribbentrop! Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei nu mai fac
parte din România, sunt cedate! Vin ruşii peste noi! Avem ordin să ne retragem
cu batalionul imediat. Anunţaţi-vă
familiile şi plecaţi urgent! Părăsiţi Cernăuţiul!
Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat
pentru Elisa şi pentru fiica sa. Dar acestea aflaseră deja vestea şi împachetau
de zor lucrurile.
- Vin ruşii! Sunt la câţiva kilometri! Se
văd deja, se auzeau de afară strigăte disperate.
- Dar unde mergem? întrebă Gertrude
speriată.
- Veniţi la mine, în Timişoara! Este un
oraş cosmopolit, ca şi Cernăuţiul! O împletire armonioasă de diferite
naţionalităţi, religii. Oamenii sunt la fel de buni, sociabili şi de toleranţi
unul faţă de celălalt! Satul meu este la câţiva kilometri depărtare. Iar rudele
mele sunt foarte primitoare.
Bagajele erau aproape gata. Aveau însă
foarte multe obiecte, moştenire de familie, care reprezentau trecutul
acesteia... la care trebuiau să renunţe, pe care trebuiau să le lase în urmă...
- Haideţi mai repede! Lucrurile nu mai au
acum nicio valoare! Viaţa este cea mai importantă! spuse Nicolae, mai ales că i
se demonstrase acest lucru pe deplin, în urmă cu câteva ore.
Elisa avea multe obiecte de care o legau
diferite amintiri. Era greu să le selecteze. Dar era în acelaşi timp, atât de
speriată, încât luă ce i-a venit la îndemână şi ce a considerat că este absolut
necesar.
***
În Timişoara ajunseră dimineaţa. Oraşul
era deosebit de curat, cu multe zone verzi. Merseră întâi la Teodor, fratele
lui Nicolae, care locuia pe bulevardul central. Nu se puteau caza însă aici. Cu
Nicolae nu veniseră doar Elisa şi fiica. Erau şi Gertrude, mama acesteia, Helga
şi soţul acesteia. Au plecat atunci cu toţii, la ţară.
În sat era agitaţie mare.
- Vine Nicu-a popii cu nemţoaicele! se
anunţau între ei sătenii.
Şi ieşiră în drum, să vadă şi ei
doamnele. Nu mai văzuseră până atunci îmbrăcăminte atât de elegantă,
occidentală şi mobilă stil cu încrustaţii atât de frumoase. Rudele cu
bănet îşi puseseră în gând, la vederea
acesteia, să posede şi ele pe viitor aşa ceva. Şi viitorul, prin deportarea în
Bărăgan, chiar le-a facilitat dorinţa de a ajunge curând stăpâni, peste mobila
dorită.
Era greu pentru un om care a trăit toată
viaţa la oraş, să ajungă deodată la ţară. Dar Elisa era o luptătoare. Pentru
fiica sa ar fi făcut orice sacrificiu! Curând, Nicolae îşi găsi un post de
profesor de filozofie în Timişoara. Nu au stat însă mult timp liniştiţi. Căci
s-a dat ordin de deportare în Bărăgan pentru refugiaţi şi moşieri şi au trebuit
să părăsească Timişoara.
***
Epilog
După plecarea din Cernăuţi, fire
optimistă, Elisa - ca toţi foştii locuitori ai Cernăuţiului - a încercat toată
viaţa să regăsească farmecul oamenilor şi locurilor pierdute. Nu a reuşit însă.
Elisa şi Nicolae au fost împreună până în ultima clipă. Nicolae a rezistat
tuturor problemelor prin scris. Scrisul a fost cel care l-a întărit, l-a făcut
să reziste epocii comuniste, deşi nu a putut să-şi publice niciodată lucrările,
datorită regimului. Ultimii ani, a trebuit să lucreze ca bibliotecar – „om al
cărţii” ca Lucian Blaga, cum se consola el. Scria zilnic şi faptul acesta i-a
menţinut mintea şi inima mereu tânără, până la sfârşitul vieţii. Elisa, deşi
mult mai tânără decât el, l-a urmat imediat. După atâţia ani petrecuţi împreună
cu soţul său, deşi locuia cu fiica şi nepoatele nu a mai rezistat mult. A
fost marcată şi de moartea fratelui ei
mai mic Anton, la care ţinea cel mai mult, deoarece era foarte bun la suflet,
comparativ cu Alwin, care era foarte egoist.
Cu verii Peter şi Johannis nu a mai
corespondat. Securitatea i-a interzis orice scrisoare venită sau primită de
peste ocean. Ultima scrisoare o anunţa însă că cei doi îşi împliniseră visul –
aveau fiecare ferma proprie. Lucrau însă prea mult şi nu au reuşit niciodată să
se căsătorească şi să aibă urmaşi. Unchiul, avocat în Viena, singura rudă din
Austria rămasă în viaţă, a fost vizitat de mai multe ori de Anne, fiica lui
Alwin, care devenise profesoară de germană şi lucra şi ca translator uneori,
ceea ce-i facilita călătorii în străinătate. Nici el nu s-a căsătorit niciodată
şi nici copii n-a avut. Pe verii rămaşi în Cernăuţi, - care este acum în
Republica Moldova - care n-au vrut să-şi
părăsească casele şi grădinile, i-a mai revăzut o singură dată, când au venit
după treizeci şi cinci de ani, împreună cu soţiile, în vizită, în România...
Fără îndoială că
poezia este arta supremă a limbajului care cu ajutorul cuvintelor accesează
profunzimile noastre spirituale, neliniștinile noastre în fața esențelor, are
un anume ritm deoarece taina poeziei
este muzica ei interioară, este muzica ideilor ce generează emoții estetice, ne
face legărura cu astralul din noi, cu eternitatea. În fond, așa cum spunea Paul
Valery, poezia este un joc dar așa cum ne-am învățat să considerăm proza ca
fiind coloana vertebrală a unei literaturi, poezia reprezintă, fără îndoială
coroana acesteia.
